dintre lucrurile pe care le-am descoperit azi se numără: inimioara-mi mai poate fi surprinsă de apariția surprinzătoare a oamenilor dragi, când nu te aștepți. de fapt, toate ies mult mai frumos, instinctual mai bine definit, dacă sunt când nu te-aștepți!

tot azi am stat pentru prima oară în curtea catedralei, pentru a mă închina Sfintelor Moașe a mai multor Sfinți Apostoli și episcopi. nu pot defini aceste stări ca și ”experiență”, mi se pare un cuvânt prea… lumesc/realist/lipsit de spiritualitate. după, m-am simțit mai umană și mai trecătoare prin viață.

seara, sau mai bine zis noaptea, a început cu încărcarea bibicăi spre un nou locșor de trai, al nostru. deși aportul meu feminin la ticsirea genților în pătrățele a fost mai redus, asta nu-mi diminuează stările emotive. o încunare reuşită a unei zile pline, în expresie eminesciană (o, Dane, de m-ai auzi..)

Si, ca sa continui tehnica literara invata la dragele ore de romana din Brasov, voi varsa suvoiul amintirilor in sensul lor cel mai firesc si mai onest posibil- voi transpune exact ce imi vine in minte cind ma gindesc la fiecare luna in parte: viata personala (pe alocuri incriptand-o impotriva privirilor hapsane), activitatea sociala si civica, aspiratiile profesionale si toate cele ce mi-au iesit in cale in acest cel mai neobisnuit an de pana acum. Pentru a da o nota de profunzime si a ma feri de influente exterioare, voi opri pana si Winamp-ul, ca muzicile si versurile sa nu schimbe sirul gandurile mele. Sa incepem, asadar, prieteni, sa intram mai adanc in mintea Elenei!

August 2009

Sfarsit de campanie, triumf? dar si tristete ca parca s-a sfarsit o lupta frumoasa, dusa alaturi de oameni frumosi si proaspat-inalniti, frica de a-i pierde din viata mea imbinata cu dorinta de a-i tine aproape in alte diferite actiuni intreprinse impreuna, organizatoriceste

tabara de vara de la Zarnesti,  frigul serilor in care incercam sa surprindem caderea acelorasi stele de sub cerul Brasovului si al Clujului, plimbari romantice, un calut urcand un munte, oficializarea, incercarea de a defini emotiile

hramul orasului Soroca, Loghin cu Fuego al treilea an la rand, artificii masive, ca doar primarul e PLDMist, intoarcerea in casa pustie…

Septembrie 2009

inceputuri, boboci curiosi, incredere in viitorul GIB-ului, apusuri, bere cu studentii rataciti si/sau restantieri, traininguri- ocazii de “clatire a ochilor”, entuziasm in scadere, dar inca destula energie pentru a darui

autocare, camine, Ana lui Tudor, iar eu tot nu ma mut in Hasdeu, si parca nici nu vreau, si totul e asa firesc…

Octombrie 2009

Anul 2, sunt inca asa de mica, si dintr-o data  “Nu mergem in Georgia?”

alta lume, tineri dezinvolti si indiferenti, poate curiosi sau doar amabili, kiwi prin parcuri, probleme turcesti, Oguz in Istanbul, convorbiri rare si tremur al inimii care a spus “Borjomi”, mirare si alt tremut al inimii

lovitura de stat )) ce straniu suna si ce departe mare… dar totusi, prima experienta urata si negativa, in care am aflat ca oamenii sunt rai, multa sustinere neasteptata, argumente iubitoare

Arcalia- proiect drag, tineri cu chitara, hore in subsol, surprize si iarasi argumente, coniac scump din masini straine, iarasi nervozitate, nu mai vreau nimic…

… to be continued

Problema ce este resimțită cel mai acut de ambele țări este delimitarea frontierei moldo-ucrainene. Procesul, început în anii ‘90 odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, prevedea acordarea Republicii Moldova a 2 km din limanul Dunării (porțiunea Giurgiulești) care, conform Pactului Ribbentrop – Molotov, aparținea Ucrainei Sovietice, pentru ca Moldova să beneficieze de ieșirea la Marea Neagră. În schimb, Ucraina urma să primească 7,7 km din șoseaua ce aparține băștinașilor comunei Palanca, raionul Ștefan Vodă. Dacă primul transfer de pământuri a avut loc imediat, situația din Palanca rămâne incertă. Motivul îl reprezintă cerințele exagerate ale autorităților ucrainene, care doresc să aibă acces nu doar la cei 7,7 km de șosea, ci și la terenurile agricole aferente, terenuri ce sunt cultivate de sute de ani de localnicii comunei moldovenești. Dar se pare că finele anului 2009 au adus un nou suflu și o noua abordare a mini-conflictului din partea ambelor țări.

La întâlnirea din 28 decembrie dintre ministrul de externe ucrainean Petro Poroșenko și premierul moldovean Vlad Filat, a fost semnat un document comun privind utilizarea mecanismelor UE „Parteneriatul Estic” pentru crearea unei zone economice speciale în Transnistria. Pe lângă faptul că acesta este un pas important în reglementarea diferendului transnistrian, el poate fi considerat și un precedent ce ar dezgheța procesul privind delimitarea frontierei, fiind un semn că Moldova este, în pofida dezavantajului la care este expusă,  „ un partener credibil, o ţară care îşi asumă angajamente şi le respectă…”, după cum a menționat Filat.

Semne clare pentru ambele țări vin și din partea Uniunii Europene. La summitul Ucraina – UE ce a avut loc la 4 decembrie, Jose Manuel Barosso a declarat că un Acord de Asociere ar putea fi semnat chiar în 2010. Dacă va deveni sau nu Ucraina membru UE depinde însă și de Chișinău, cererile de aderare ale acestor țări fiind analizate împreună. Un alt puct ce va trebui rezolvat este, desigur, și conflictul transnistrian.

Între timp, Ucraina se pregătește de al doilea tur al alegerilor, iar în Moldova vin înalți demnitari români. Ministrul de externe, Teodor Baconschi, invitat de omologul moldovean la Chișinău în 2010, a reiterat poziția României de “locomotivă” pentru parcursul european al Moldovei: “Vom fi pentru Republica Moldova la fel cum este Polonia pentru Ucraina”, a declarat acesta. În ceea ce privește vizita lui Traian Băsescu, ea a fost amânată pentru luna februarie, ca răspuns al vizitei la Chișinău a adjunctul premierului rus, Igor Șuvalov.

Interesele Rusiei pentru zona Mării Negre nu sunt deloc de neglijat în vederea recentelor schimbări ale guvernării de la Chișinău, precum și a alegerilor din Ucraina, de rezultatul depinde demarcare ariei de influență rusești. Alarmante sunt și recentele acțiuni ale autorităților de la Kremlin. În luna noiembrie, președintele Medvedev a promulgat o lege care permite intervențiile militare în afara graniţelor în circumstanţe naţionale, pentru protejarea etnicilor ruşi împotriva atacurilor militare şi pentru combaterea pirateriei. Iar în luna noiembrie, pe râul Neva a ancorat o navă amfibie de atac, capabilă să transporte până la 900 de puşcaşi marini și până la 70 de blindate, între care 13 tancuri, şi 16 elicoptere. Achiziția a costat aproape 1 miliard de euro, și asta pe fondul crizei economice și a lipsei de fonduri din industria de apărare rusească. În opinia expertului ucrainean Mihail Samus, de la Centrul pentru studii în domeniul armatei din Kiev, „toate aceste măsuri reprezintă o dovadă clară a pregătirilor de un nou conflict în regiunea Mării Negre”, sau cel puțin se dorește o întărire, după modelul tipic rusesc a pozițiilor în acea zonă.

Cât privește relațiile dintre România și Ucraina, după ce presa din fiecare stat l-a catalogat pe celălalt drept “inamicul nr. 1” , iar procesul de la Haga, în care România a luat câștig de cauză, a fost resimțit ca o umilință de către ucraineni, integrarea europeană s-a dovedit a fi o premisă insuficientă dezvoltării și consolidării intereselor naționale și a minorităților românești și, respectiv, ucrainești. Diversele organizații culturale ce activează în Cernăuți se bucură de un sprijin financiar și politic consistent, iar diplomații români nu ezită să menționeze despre situația școlilor românești din Bucovina de Nord în fața liderilor europeni. Cu toate acestea, schimbări esențiale întârzie să apară, România concentrându-și atenția către vecinul estic – Republica Moldova. O dovadă în acest sens este deschiderea a 2 secții consulare la nordul și sudul Moldovei, pentru decongestionarea activității ambasadei și a consulatului din Chișinău.

Amuzant rămâne doar faptul că în cursa pentru alegerile prezidențiale de la Kiev, candidatul care a obținut a treia poziție, Serghei Tighipco, este originar din sat. Drăgănești, raionul Sângerei. Și deși nu va avea continuitate în politica de mare anvergură, a constituit un catalizator mediatic pentru relațiile moldo-ucrainene. Iar consătenii luiTighipco din Drăgănești au declarat că familia acestuia a fost una de buni gospodari.

Surse:

http://inforusia.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1293:delimitarea-frontierei-moldo-ucraineana-in-derulare&catid=34:politica&Itemid=54

http://politicom.moldova.org/news/vlad-cubreacov-filat-da-palanca-ucrainei-204612-rom.html

http://unimedia.md/?mod=news&id=15066

http://unimedia.md/?mod=news&id=14741

http://www.regnum.ru/news/716195.html

Dacă în prima sursă am reântâlnit povestea tristă a actului-ars-care-de-fapt-nu-a-ars şi mi-au revenit în minte toate momentele scârboase de luptă mediatică între polii politici din Moldova, în cel de-al doilea link veţi găsi o traducere a  Declaraţiei noastre pe un site destul de “interesant”- www.pridnestrovie.net. Nici Republica noastra care-și serbează majoratul nu are un site atât de atractiv și bine-construit pentru vorbitorii de limbă engleză! Cea mai incredibilă secţiune e F.A.Q., acolo veţi întâlni idei precum: ” Is Pridnestrovie independently self-sustaining?  - Yes. We are <the little country that could>”   sau   “Our history is Western and we are Western”. Pe lângă faptul că reușesc să mă amuze, persoanele ce stau în spatele acestor construcții argumentative ajung chiar să creadă în ceea ce scriu!  Degeaba a subliniat Parlamentul `91  ” dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru” (alineatul 4 din cu drag citata Declarație). Nici ei, nici noi nu suntem independenți.

Un prieten a fost oprit în vamă, în plin iulie, și i-au fost confiscate CD-urile cu Ion și Doina Aldea-Teodorovici. Cică au nuanțe unionisto-periculoase și nu se poate, băiețel, nu se poate..

La mulți ani, comPATRIOȚI !Avem 18 ani, putem vota (sic!), munci full time, cumpăra țigări și băuturi alcoolice (ca și până acum, de altfel) și răspundem penal pentru toate acțiunile (și in-acțiunile) noastre.

So what?

Prima zi de tabără la Zărneşti. Eram amuzată- din toată România mare,  ministerul n-a putut să-mi aloce un alt loc la tabără decât în zona atât de cunoscută mie deja- depresiunea Braşovului, oraşul Zărneşti, cabana “Pârâul Rece” de la poalele munţilor Piatra Craiului. N-am fost niciodată în Zărneştiul propriu-zis, deşi am citit despre el, ca şi toata generaţia mea, în “Ultima noapte de dragoste…” a lui C. Petrescu- primul roman subiectiv, homodiegetic şi Narator < Personaj, adică Naratorul cunoaşte mai puţin decât Personajul. M-a surprins frumuseţea peisajului, care parcă era desprins din publicitatea de la Milka (mai lipsea văcuţa mov)- munţi, păşuni, verdeaţă- un fel de capăt de drum în stil edenic. Am aruncat bagajele sub pat (gest făcut automat de  studenţii grăbiţi) şi am pornit să cercetez împrejurimile. Cabana e situată chiar la marginea oraşului, unde se termină până şi şoseaua (asfaltul ). Cărarea continuă adânc în rădăcina muntelui, brăzdat ici şi colo de o şuviţă de râuleţ care te însoţeşte până la Cheile Zărneştiului (“Chei”- vale transversală îngustă, adâncă şi lungă, cu versanţi abrupţi, săpată de o apă curgătoare în regiunile muntoase, după DEX online), vedeţi şi pozele de mai jos.

Imediat după Chei (cărora localnicii le zic “Între prăpăstii”) e cabana salvamontiştilor- roşie, cu bârne mari şi late. Lângă ea- o stâncă înaltă pe care se căţărau vreo 3 persoane. E prima oară când am văzut şi eu alpinişti “în acţiune”. Am rămas ceva timp să-i admir şi apoi mi-am făcut curaj (nu mi-a trebuit mult) şi m-am apropiat să mai conversez cu cei care-mi păreau că deţin o forţă şi o dorinţă imensă de a-şi depăşi limitele.

“Cât v-aţi antrenat ca să puteţi face toate astea?”-  ce straniu, noi măsurăm totul în putere fizică când dăm de un obstacol, cel puţin ăsta a fost primul meu gând.

“Nu cred că ţine de antrenament. Poate e vorba de perseverenţă şi de o anumită idee care nu-ţi dă pace. Te trezeşti dimineaţa şi te gândeşti numai la cum să ajungi mai repede la stâncă şi s-o escaladezi. Cred că a devenit ca un fel de cafea matinală. Dar nu e aşa greu cum îţi imaginezi, dacă vrei- poţi încerca şi tu!”

În următoarea secundă eram deja legată de frânghia susţinătoare, aveam în jurul meu o centură de siguranţă şi în picioare pantofii de elf, căţărători. Câteva explicaţii sumare (” Mereu trebuie să fii în poziţia T: sau două picioare şi o mână de susţinere, sau două mâini şi un picior”) şi eram deja în faţa unui zid ce părea de sute de metri. Am luat-o analitic, aveam de rezolvat o ecuaţie simplă, concentrare maximă. Şi chiar părea uşor- verticalitate, T-ul, simţeam susţinerea de la capătul celălalt al frânghiei, la care era un salvamontist cu experienţă. Când nu găseam pietre de sprijin, mă ghidau “de jos”- “acolo, în dreapta ta…”, “şi acum piciorul către…”. Am reuşit să mă caţăr mult mai sus decât alţi începători care mă priveau surprinşi. Cred că a fost entuziasmul cu care m-am avânturat în toată experienţa asta…

La un moment dat am simţit că nu mai am puterea să mă întind nu-ştiu-câţi centimetri în lateral, ca să ajung la o piatră de susţinere şi am hotărât să cobor, adică să mă las în mâinile salvamontiştilor şi a gravitaţiei. Trebuia sa mă desprind de stâncă, să desfac braţele şi restul decurgea de la sine, rămânea în grija altora… Şi acesta a fost momentul în care am zburat! Frânghia m-a întors cu spatele la stâncă şi am putut admira priveliştea de la înălţimi: Piatra Craiului, mustos de verde, cu vârful în direcţia privirii mele. Am rămas suspendată în aer, nu mai puteam respira lin. De jos se auzeau îndemnuri ” Hai acum, împinge-te în jos, ia-ţi avânt de la pertele stâncii!”.  “Mai lăsaţi-mă să zbooor!”, şi zâmbete…

Am aterizat. Frisoane. Licurici în priviri. O salată de sentimente..

“Am reuşit!”. Pur şi simplu “Am declarat, m-am urcat şi am zburat”

Probabil ar trebui să încep cu o prezentare succintă, ca la şcoală, când profa de fizică tot pleca în concediul maternal (poate de asta am rămas fără mare atracţie către fizică) şi venea o profesoară nouă, de obicei încă zâmbitoare şi cu mari speranţe pentru a zecea B (până barza  nu venea şi pe la ea în vizită).

Cine, unde, când?

Elena Biciuc- născută, educată şi alintată 16 ani de zile în linul oraş de pe linul mal al Nistrului- Soroca (deja îmi sună a necrolog poetizat .. trebuie sa schimb registrul).  Pe fotografia clasei a noua, lipită pe o bucată de carton mascat de o foaie de tapet-cel-mai-ieftin, şmecherie cunoscută sub rusismul ” Venetkă”, scrie despre şcoala mea “Liceul Teoretic Român <Constantin Stere>” . O fi fost fotograful xenofob, sau a presimţit evenimentele ce au venit odată cu primăvara lui 2005, când liceu avea să-şi piardă din românism, odată cu mentorii spirituali ai profesorilor coloraţi frăţeşte în portocaliu. Dar eu atunci gustam deja aerul lui aprilie montan în falnicul centru judeţean Braşov, încadrat de munţi ca şi coroana- de arcade smaraldice (de aici şi numele-i german Kronstadt, “Kron”- coroană) şi forfotind pe ici pe colo de basarabeni, săracii bursieri bogaţi.  Crengi de brazi, înclinate sub unghiuri obtuze, încărcate din prea-plin de zăpadă românească, piscuri ceţoase, ce-mi transmiteau atâta putere şi încredere, că uite îmi ajunge până acum, ardeleni blânzi care m-au îmbrăţişat ca pe o fiică a Basarabiei, rătăcită şi cu un scop ce trebuie să supravieţuiască, iar rostul lor e să mi-l perfecţioneze, să-l direcţioneze către ceva anume… Şi iată-mă în vara ’09, cu micuţul carnet de student la Cluuuj în buzunarul din faţă al rucsacului şi un an de activism extra- şi universitar, saying “Hello, world!” şi aşteptând evenimente minunate să-mi iasă în cale (asta dacă nu le ies eu lor!).

Mă însoţeşti?