Vara asta a fost, pentru mine, cea mai productivă de până acum. Fiecare lună a avut un label, un tag anume, ba chiar mai multe câteodată. Iunie- sesiune, happy birthday, întrunire cu viitorii parteneri şi prieteni şi tabăra de la Eforie ; Iulie- alegeri (şi cu asta am spus tot!), August- puţină relaxare, tabăra de la Zărneşti, oferită cu atâta grijă de doamna Ridzi (încă funcţionară), o promenadă pân’ la Cluuj, oferită cu drag mie însămi şi frumoasele sărbători naţionale, la pachet cu hramul oraşului (care pică exact în ziua primei şedinţe a noului Parlament), pe care încă le aştept. Dar cea mai mare realizare a mea din vara asta a fost cea mai neaşteptată şi ne-planificată.
Prima zi de tabără la Zărneşti. Eram amuzată- din toată România mare, ministerul n-a putut să-mi aloce un alt loc la tabără decât în zona atât de cunoscută mie deja- depresiunea Braşovului, oraşul Zărneşti, cabana “Pârâul Rece” de la poalele munţilor Piatra Craiului. N-am fost niciodată în Zărneştiul propriu-zis, deşi am citit despre el, ca şi toata generaţia mea, în “Ultima noapte de dragoste…” a lui C. Petrescu- primul roman subiectiv, homodiegetic şi Narator < Personaj, adică Naratorul cunoaşte mai puţin decât Personajul. M-a surprins frumuseţea peisajului, care parcă era desprins din publicitatea de la Milka (mai lipsea văcuţa mov)- munţi, păşuni, verdeaţă- un fel de capăt de drum în stil edenic. Am aruncat bagajele sub pat (gest făcut automat de studenţii grăbiţi) şi am pornit să cercetez împrejurimile. Cabana e situată chiar la marginea oraşului, unde se termină până şi şoseaua (asfaltul 
). Cărarea continuă adânc în rădăcina muntelui, brăzdat ici şi colo de o şuviţă de râuleţ care te însoţeşte până la Cheile Zărneştiului (“Chei”- vale transversală îngustă, adâncă şi lungă, cu versanţi abrupţi, săpată de o apă curgătoare în regiunile muntoase, după DEX online), vedeţi şi pozele de mai jos.
Imediat după Chei (cărora localnicii le zic “Între prăpăstii”) e cabana salvamontiştilor- roşie, cu bârne mari şi late. Lângă ea- o stâncă înaltă pe care se căţărau vreo 3 persoane. E prima oară când am văzut şi eu alpinişti “în acţiune”. Am rămas ceva timp să-i admir şi apoi mi-am făcut curaj (nu mi-a trebuit mult) şi m-am apropiat să mai conversez cu cei care-mi păreau că deţin o forţă şi o dorinţă imensă de a-şi depăşi limitele.
“Cât v-aţi antrenat ca să puteţi face toate astea?”- ce straniu, noi măsurăm totul în putere fizică când dăm de un obstacol, cel puţin ăsta a fost primul meu gând.
“Nu cred că ţine de antrenament. Poate e vorba de perseverenţă şi de o anumită idee care nu-ţi dă pace. Te trezeşti dimineaţa şi te gândeşti numai la cum să ajungi mai repede la stâncă şi s-o escaladezi. Cred că a devenit ca un fel de cafea matinală. Dar nu e aşa greu cum îţi imaginezi, dacă vrei- poţi încerca şi tu!”
În următoarea secundă eram deja legată de frânghia susţinătoare, aveam în jurul meu o centură de siguranţă şi în picioare pantofii de elf, căţărători. Câteva explicaţii sumare (” Mereu trebuie să fii în poziţia T: sau două picioare şi o mână de susţinere, sau două mâini şi un picior”) şi eram deja în faţa unui zid ce părea de sute de metri. Am luat-o analitic, aveam de rezolvat o ecuaţie simplă, concentrare maximă. Şi chiar părea uşor- verticalitate, T-ul, simţeam susţinerea de la capătul celălalt al frânghiei, la care era un salvamontist cu experienţă. Când nu găseam pietre de sprijin, mă ghidau “de jos”- “acolo, în dreapta ta…”, “şi acum piciorul către…”. Am reuşit să mă caţăr mult mai sus decât alţi începători care mă priveau surprinşi. Cred că a fost entuziasmul cu care m-am avânturat în toată experienţa asta…
La un moment dat am simţit că nu mai am puterea să mă întind nu-ştiu-câţi centimetri în lateral, ca să ajung la o piatră de susţinere şi am hotărât să cobor, adică să mă las în mâinile salvamontiştilor şi a gravitaţiei. Trebuia sa mă desprind de stâncă, să desfac braţele şi restul decurgea de la sine, rămânea în grija altora… Şi acesta a fost momentul în care am zburat! Frânghia m-a întors cu spatele la stâncă şi am putut admira priveliştea de la înălţimi: Piatra Craiului, mustos de verde, cu vârful în direcţia privirii mele. Am rămas suspendată în aer, nu mai puteam respira lin. De jos se auzeau îndemnuri ” Hai acum, împinge-te în jos, ia-ţi avânt de la pertele stâncii!”. “Mai lăsaţi-mă să zbooor!”, şi zâmbete…
Am aterizat. Frisoane. Licurici în priviri. O salată de sentimente..
“Am reuşit!”. Pur şi simplu “Am declarat, m-am urcat şi am zburat” 
